Având în vedere proiectul de lege privind desființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, publicat la data de 4 februarie 2020 pe site-ul Ministerului Justiției, AMASP, asociație profesională a procurorilor, dorește să sublinieze cu titlu preliminar că susține demersurile de punere în acord a legislației naționale cu recomandările MCV, în acest caz desființarea ”secției speciale” și consideră că magistrații, ca orice alt cetățean, trebuie să aibă același regim de tragere la răspundere penală, fără garanții speciale sau imunități, fie ele înscrise în lege sau de facto.

În ceea ce privește analiza proiectului de lege facem următoarele precizări referitoare la tehnica de redactare a actului normativ și conținutul acestuia:

–        modalitatea de desființare a  Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție presupune abrogarea dispozițiilor cuprinse în Secțiunea 21 – „Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie” din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. r. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare astfel încât dispozițiile art. 6 din proiectul de lege trebuie să facă parte integrantă din art. 1 al aceluiași proiect

–        în art. 1 alin. (5) și alin. (6) din proiectul de lege este utilizată sintagma  „care nu au făcut obiectul controlului ierarhic anterior intrării în vigoare a prezentei legi” ceea ce va conduce la stabilirea unei competențe diferite pentru verificarea soluțiilor de clasare și renunțare la urmărire penală, respectiv pentru soluționarea plângerii împotriva actelor de urmărire penală și măsurilor dispuse de procurorii din cadrul secției, în funcție de acest criteriu.

Există posibilitatea, de exemplu, ca o soluție dispusă de procuror sau un act de urmărire penală să fi făcut obiectul controlului ierarhic, dar după acest moment să existe persoane care să se afle în termenul în care poate fi atacată soluția sau în situația în care poate fi făcută plângere împotriva actelor/măsurilor procurorului. Aplicând regula stabilită în alin. (5) și alin. (6), ar însemna ca, dacă nu a fost exercitat controlul ierarhic anterior intrării în vigoare a legii privind desființarea SIIJ competența să revină procurorului general al PÎCCJ, iar în cazurile în care acesta a fost exercitat o dată, dar împotriva aceleiași soluții/aceluiași act se formulează plângere de o altă persoană sau un nou control se exercită din oficiu, competența ar urma să se stabilească potrivit art. 339 C. proc. pen. Această abordare diferențiată va conduce la situația în care soluțiile, actele, măsurile dispuse de procurorii care au funcționat în cadrul SIIJ să fie verificate de un procuror de la un parchet ierarhic inferior PÎCCJ.

–        sintagma utilizată în cuprinsul art 1 alin. (7) din proiectul de lege, respectiv sintagma „în cauzele preluate” nu este adecvată de aceea, pentru evitarea unor situații în care dispozițiile legale nu ar putea fi aplicate sau ar naște dezbateri privind interpretarea ar fi mai potrivită formula „în cauzele în care competența a fost stabilită conform alin. (2) și (3)”

–        cu privire la modul în care este redactat art 1 alin. (8) din proiect considerăm că retragerea căilor de atac trebuie efectuată conform dispozițiilor dispozițiilor Codului de procedură penală, nefiind necesară o normă tranzitorie, inclusiv din perspectiva numărului redus de căi de atac declarate de SIIJ.

–        conținutul art. 3 din proiectul de lege este incomplet, fiind ignorate în parte actele normative care stabilesc competența DNA și DIICOT. În acest sens precizăm că în cazul competenței DNA nu este suficient ca trimiterea să aibă în vedere legea nr. 78/2000 luând în considerare că în cuprinsul OUG nr. 43/2002 sunt indicate norme privind competența unității de parchet, acest act normativ fiind omis în proiect. De asemenea,  este necesară stabilirea clară a competenței organelor de urmărire penală și în cazurile în care nu este vorba de infracțiuni de competența DNA sau DIICOT, pentru că simpla trimitere la „parchetele competente potrivit legii” nu este suficientă, putând genera confuzii. În acest sens putem exemplifica cu situații în care trebuie stabilit parchetul competent când anterior trimiterii dosarului la SIIJ, acesta a fost preluat de PÎCCJ de la PCA sau în cazul în care fapta este săvârșită de un judecător de la Curtea Militară de Apel sau un procuror de la parchetul de pe lângă aceasta.

–        raportat la art. 4 din proiectul de lege considerăm că nu se impune modificarea art. 95 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 în sensul impunerii unei autorizări a punerii în mișcare a acțiunii penale din partea procurorului general al PÎCCJ și nici modificarea art. 95 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 în sensul încuviințării trimiterii în judecată a magistratului de secția de judecători sau secția de procurori a CSM, după caz.

În ceea ce privește modificarea art. 95 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, autorizarea punerii în mișcare a acțiunii penale de către procurorul general al PÎCCJ ar putea genera disfuncționalități  și ar putea fi interpretată și ca un factor de presiune de către corpul magistraților dar și ca un mecanism de obținere a unei impunități de facto a magistraților de către societate. Cu privire la disfuncționalitățile care ar putea interveni în urmărirea penală putem analiza ipoteza în care se constată săvârșirea unei infracțiuni flagrante, care ar impune luarea unei măsuri preventive privative de libertate, caz în care procurorul poate lua măsura reținerii și poate efectua o percheziție, dar pentru a putea solicita instanței luarea măsurii arestării preventive, ar trebui mai întâi să solicite procurorului general autorizarea punerii în mișcare a acțiunii penale (pentru care nu sunt stabilite proceduri de solicitare și proceduri de soluționare, inclusiv termene), apoi să solicite secției competente a CSM încuviințarea luării măsurii arestării preventive, într-un interval extrem de scurt.

Raportat la modificarea art. 95 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, dincolo de faptul că nu este prevăzută o procedură clară pentru solicitarea unei asemenea încuviințări (cum se realizează, în ce moment – înainte de întocmirea rechizitoriului, după întocmirea rechizitoriului, după verificarea rechizitoriului de către procurorul ierarhic superior) și că este stabilit un termen de soluționare, de 15 zile (în condițiile în care pot exista și cauze cu inculpați față de care s-a luat o măsură preventivă, ce ar putea expira în acest interval sau au împiedica sesizarea instanței cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei), această presupusă garanție tinde să creeze o superimunitate magistraților. Mai mult, această încuviințare ar putea constitui o ingerință nejustificată în activitatea procurorului, aducând atingere independenței acestuia în adoptarea soluției și totodată s-ar suprapune peste atribuțiile procurorului ierarhic superior, care verifică legalitatea și temeinicia rechizitoriului, dar și peste atribuțiile judecătorului de cameră preliminară și cele ale instanței de judecată. Totodată, se pune întrebarea ce vizează această încuviințare, ce vor verifica magistrații din cadrul CSM pentru a decide. Poate fi analizată legalitatea ori temeinicia trimiterii în judecată? Care sunt criteriile care vor fi avute în vedere pentru a decide dacă se impune sau nu încuviințarea trimiterii în judecată a magistratului? Cum poate fi efectuată această analiză de către magistrați care pot să nu fie specializați în domeniul dreptului penal sau în investigarea unui anumit tip de infracțiuni?

în strânsă legătură cu modificările indicate anterior, art 5 din proiect prin care se modifică art. 42 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 comportă critici deoarece interpretând acest text, rezultă că magistratul membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, vizat de cererea de încuviințare a percheziției, reținerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu poate participa la ședința Secției pentru judecători, respectiv Secției pentru procurori, neavând doar drept de vot. Se impune stabilirea clară a faptului că magistratul membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii vizat nu participă la ședința în care urmează să se analizeze cererea de încuviințare, pentru că altfel ar putea fi periclitată chiar urmărirea penală.