La data de 01.04.2021 a fost publicată legea nr. 55/2021 de modificare a dispozițiilor legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în cuprinsul actului normativ modificator fiind incluse 2 dispoziții de atenuare sau eliminare a sancționării persoanelor care au săvârșit infracțiunile prevăzute de art. 8 și 9 din legea nr. 241/2005 (rambursări ilegale de TVA și evaziune fiscală), efectul cumulat al acestor dispoziții fiind de stabilire a unuia dintre cele mai blânde regimuri de sancționare din Uniunea Europeană și de încurajare a săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală.

Având în vedere că organismele internaționale califică evaziunea fiscală ca infracțiune gravă iar în acest moment, prin operaționalizarea EPPO, o parte din competența de investigare a acestor infracțiuni va fi transferată către această instituție, fiind considerate infracțiuni care aduc atingere intereselor Uniunii Europene, solicităm puterii legislative și puterii executive să reexamineze aceste modificări și să abroge dispozițiile care în realitate sunt o formă de dezincriminare mascată.

În acest sens subliniem că prin legea nr. 55/2021, într-o primă etapă, legiuitorul a statuat posibilitatea aplicării pedepsei amenzii în cazul în care prejudiciul care nu depășește suma de 100.000 de euro este achitat de suspect/inculpat și obligativitatea aplicării pedepsei amenzii atunci când prejudiciul achitat nu depășește 50.000 euro.

Cu surprindere observăm că, dincolo de această atenuare a sancțiunii în cazul faptelor pe care legiuitorul le consideră de o gravitate redusă, prin art. 10 alin. 11 și 12 din aceeași lege se creează o impunitate absolută, indiferent de valoarea prejudiciului, atât timp cât cel puțin unul dintre participanții la comiterea faptei este dispus să plătească prejudiciul și un procent adițional de 20%.

Se ajunge astfel ca gravitatea faptei și consecințele comiterii infracțiunii să fie evaluate, contrar criteriilor din dreptul procesual penal, doar prin raportare la capacitatea și voința făptuitorului de a plăti o sumă în plus, probabil inspirat din sistemul cumpărării indulgențelor religioase. În mod absurd, în această construcție legislativă, unei persoane care a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală cu un prejudiciu de 90.000 de euro i se va aplica totuși pedeapsa amenzii, chiar dacă achită prejudiciul însă nu mai poate achita un procent adițional de 20% în timp ce unei persoane care a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală cu un prejudiciu de 1 milion de euro nu i se va aplica nicio pedeapsă dacă este dispusă să achite în plus ”comisionul” de 20% pentru bugetul statului.

În cazul în care legiuitorul nu a evaluat toate elementele necesare pentru a fundamenta o astfel de politică penală, AMASP dorește să aducă la cunoștința factorilor decidenți următoarele aspecte statistice ce ar fi trebuit luate în calcul:

  1. În România funcționează un număr de circa 1,2 milioane de societăți comerciale active și încă 200.000 suspendate.
  2. În anul 2020 deficitul de încasare a TVA a fost cel mai mare din Uniunea Europeană (circa 34%), media europeană fiind de 9.2%.
  3. În România activitatea de urmărire penală a infracțiunilor economico-financiare (deci nu doar evaziune fiscală) este exercitată de un număr de maximum 250 de procurori și 3000 de polițiști. În acest moment nu există o analiză a numărului de dosare penale care să aibă ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală în toate formele sale prevăzute de Legea 241/2005. Aparent, doar în municipiul București există înregistrate peste 5.000 de dosare penale la un număr de circa 25 de procurori desemnați să efectueze astfel de anchete. Din totalul numărului de astfel de dosare, rechizitorii sunt efectuate cam in 7-8 % dintre cauze.
  4. Un contribuabil face, în general, obiectul unui control fiscal cam după 3-4 ani, uneori mai mult. În alte state europene, spre deosebire de România, există de mai multi ani sisteme informatice fiscale bine puse la punct, baze de date care generează cu ușurință analize de risc, facilitând identificarea zonelor cu grad ridicat de risc și, în consecință, controale și măsuri în zonele respective
  5. După această perioadă de timp în care contribuabilul a putut sustrage sumele datorate bugetului de stat, în cazul în care există o sesizare a autorităților judiciare, instrumentarea unui dosar penal (poliție și parchet) durează între 1 și 3 ani, în funcție de dificultate, de probatoriu, de valoarea produsului infracțional. Aceeași durată există și la instanța de fond, apoi o altă perioadă în apel.
  6. Printr-un simplu calcul matematic, având în vedere că dobânda medie pentru credite acordate persoanelor juridice este de 10% anual, este evident că persoana care este dispusă să încalce normele de drept penal material, va fi mai degrabă tentată să își asume riscul de a fi obligat peste 7 ani de la comiterea faptei să plătească taxele și impozitele sustrase, în cazul în care este prins de autorități, cu o dobândă globală de 20% și fără a risca să i se aplice o pedeapsă.